Acesta este un text pe care nu aș fi vrut să-l scriu. În primul rând, pentru că ar fi fost ideal ca toate circumstanțele ce au dus la scrierea lui să nu fi existat. Iar în al doilea, fiindcă mă simt oarecum vinovată și mă suspectez de un soi de egoism deoarece am cules un posibil beneficiu din lucrurile despre care urmează să scriu. Pățesc asta ca de fiecare dată când reușesc să învăț ceva bun sau util mie dintr-un rău sau o suferință ce există în lume. Poate tocmai sentimentul ăsta mă face, în speranța unei compensări și echilibrări, să vreau măcar să împărtășesc acel „un bine din tot răul” și cu alții.

Dar poate totuși n-aș fi scris nici acum rândurile astea – deși esența lor mă bântuie de ceva vreme – dacă nu aș fi văzut ieri încă o mașină cu număr de Ucraina ai cărei pasageri își adăpostesc probabil temporar povestea pe undeva prin orașul meu.

Șirul de evenimente ce au dus la concluziile pe care le voi împărtăși nu începe însă ieri, ci cu mai mult timp în urmă, iar primele lui elemente sunt războiul din Ucraina și cutremurele înregistrate în vestul țării în 2023. Le voi lua pe rând.

Îmi începeam ziua în perioada de după 24 februarie 2022 urmărind foarte devreme știrile pe CNN și frunzărindu-le și pe cele din alte surse. Am făcut asta până în punctul în care starea necesară activităților plănuite pentru restul zilei risca să-mi fie afectată și atunci am decis că tre’ să mă opresc. Însă tot nu puteam să nu urmăresc cumva ce se întâmplă. Și sunt câteva lucruri ce mi-au rămas și îmi vor rămâne probabil pentru totdeauna în minte din procesul acela de urmărire.

Primul e reprezentat de imaginea unui bloc bombardat. Colțul clădirii fusese „mușcat” de explozie și se putea vedea interiorul unui apartament de unde parcă tocmai plecaseră ocupanții, însă nu pentru mult timp. O cameră de zi cu mobilierul, covorul și atmosfera ei cotidiană rămăsese expusă, înghețată. Instantaneul acela ireal și înțelegerea faptului că viața noastră așa cum o știm poate fi întreruptă sau chiar pierdută oricând m-au șocat.

Al doilea a fost un interviu cu o tânără ucraineană aflată la studii în străinătate, îngrijorată pentru familia ei de acasă. Descria cât de cumplit de lent a trecut intervalul de timp pe durata căruia n-a reușit să-și contacteze părinții pentru că zona în care locuiau rămăsese fără electricitate. Tatăl ei și-a riscat practic viața pentru a ajunge într-un loc unde să-și poată încărca telefonul ca s-o poată anunța periodic despre starea lor. Prezența celor dragi și conveniența multor aspecte și facilități ale vieții moderne pot deveni aspecte obișnuite, firești, pe care să nu le mai apreciem la adevărata valoare. Un interviu ca acesta scutură amorțeala și te repune pe modul recunoștință.

Apoi, atât în reportaje cât și pe drumurile noastre, vedeam ucraineni plecând către necunoscut cu un rucsac sau cu cât au reușit să-ndese într-o mașină, în căutarea unui loc unde probabil sperau să dea restart vieții. Asemenea situații reamintesc cu puterea necesității cât de important e să investești în tine. Atunci când intervin astfel de schimbări bruște, dar nu numai, bagajul esențial e FIINȚA TA: echilibrul și puterea ta fizică și psihică, abilitățile, cunoștințele și calificările tale, limbile străine pe care le cunoști, capacitatea de adaptare la nou.

Am mai văzut un documentar impresionant despre câteva familii și modul în care le-a fost alterată realitatea vieții după începerea conflictului. Casele lor frumoase din suburbii până atunci liniștite fuseseră avariate, iar visul pentru care munciseră atâta ajunsese în pericol într-o singură noapte. În lumina acelor imagini, a te speti pentru lucrurile materiale devenea de fapt neprofitabil. Avem nevoie și de ele, e drept. Însă e problematic când ajungem să le vedem ca pe ceva mai palpabil și concret decât propria dezvoltare. Fiindcă motorul care generează tot suntem noi, deci ar trebui să nu uităm să avem grijă în primul rând de noi.

Concluzia asta mi-a devenit și mai clară în 2023 când niște cutremure au scuturat nițel casa pe care o cumpărasem cu nici un an înainte de înregistrarea lor. Unul dintre ele m-a prins la o oră destul de târzie, obosită, somnoroasă, pregătindu-mă să-mi închei ziua. Nu cred că tre’ să mai spun cât de tare am conștientizat și atunci fragilitatea și efemeritatea realității pe care o construiam. M-am gândit rapid ce-ar fi mai important de aruncat într-o geantă în caz că ar veni o scuturătură și mai serioasă și ar trebui să ieșim dintre pereți. Tot atunci mi-am dat seama și că plănuisem să investesc mai mult în pereții aceia, în frumusețea și soliditatea lor, decât în sănătatea și bunăstarea propriului corp: singura locuință de care ar fi trebuit să-mi pese cu adevărat și pe care, atâta vreme cât exist, o pot lua cu mine oriunde.

Toate aceste lucruri, plus vreo câteva schimbări și, din păcate, inclusiv pierderi personale au dus la o modificare radicală a priorităților mele. Proiectul Noticing Life face parte din această nouă orientare către a observa mai mult din și a contribui în moduri mai semnificative la viața ce mă înconjoară. Poate mesajul acesta vă va îndemna să faceți la fel, deși îmi doresc ca voi să stați atât de bine la capitolul ăsta încât să nu mai aveți nevoie de încurajarea asta. Oricum ar fi, sper să vă bucurați cât mai mult posibil de tot ce are lumea asta bun și fain de oferit.

Iar dacă doriți să mă sprijiniți în căutarea acelei compensări și echilibrări de care vorbeam la început, luați din ce v-am povestit tot ce vă servește și eventual duceți firul mai departe. Totodată, puteți căuta o organizație sau un mod propriu de a contribui la îmbunătățirea vieții celor care s-a întâmplat să aibă o soartă mai puțin norocoasă decât a voastră.

Vă mulțumesc pentru citire și vă aștept să reveniți pe noticinglife.com.

P.S. Voi povesti mai multe despre misiunea acestui proiect și despre cum a apărut el (inclusiv faptul că nu mi se datorează mie începutul, ci unui prieten minunat, căruia îi mulțumesc) într-o postare viitoare.

© Sofia Rus, 2025